Google+ Leacuri pentru plictiseala: Prima zapada

joi, 3 decembrie 2015

Prima zapada

    Pentru prima data zapada anul acesta, chiar daca nu am atins obiectivul propus in drumetia de duminica si luni a fost frumos. Asta pentru ca de mult timp imi doream zapada si am avut parte din plin de ea. Am avut cele patru zile libere, stiam ca a nins prin multi si de-abia asteptatam acest weekend prelungit. Deci duminica de dimineata am lasat masina la barajul Gura Apelor, mai mult nu am avut curajul sa inaintam si bine am facut. Am urcat pe jos pana in Poiana Pelegii cu gandul sa facem a doua zi o drumetie, dar socoteala de acasa nu se potriveste intotdeauna cu cea din targ.
    Am pornit lejer, pe la ora 12 cred, abia apoi ne-am dat seama ca trebuia sa ne grabim cu plecarea. Pana la refugiul Stanuleti drumul a fost usor de parcurs,
zapada nu era mare si am gasit si urme de autoturism pe care sa mergem, acesta bucata am facut-o in doua ore si un sfert. Inainte de a ajunge refugiu cobora un jepp cu doua persoana cu care am stat de vorba. Voiau sa urce pana in poiana , pe parcursul drumului au dat multe lemne la o parte din drum pana au ajuns la un brad mare cazut de care nu au mai putut trece. Ne-au mai spus ca pana acolo a mai urcat si un Logan cu lanturi. Nu dupa mult timp am gasit copacul cu pricina (ditamai copacul o sa vedeti in fotografii). Am intalnit si un grup de trei persoane care se pregateau sa doarma in refugiul Stanuleti, adunau lemne sa faca focul, ne-au poftit si pe noi sa ramanem dar noi eram hotarati sa urcam pana in Poiana Pelegii . Cred ca a fost un act de inconstienta sa urce cu masina pana acolo, pentru ca putea oricand sa mai cada un copac din cauza greutatii zapezii si sa ramana blocati acolo.
    Asadar am plecat mai departe, urme nu mai erau si trebuia sa deschidem noi poteca. Nici nu puteam sa imi inchipui cat de mult avea sa ne ia a doua jumatate de drum. Mergeam prin zapada, ma bucuram de ea, am facut si multe fotografii. Stratul de zapada devenea tot mai gros si noi inaintam tot mai greu. Seara s-a lasat pe neasteptate, bineinteles nu aveam cum sa ne ratacim. Nu am gasit nici urme de ursi cum s-a intamplat in alte dati pe traseul acesta, de unde noi am dedus ca au plecat la hibernare. Am citit despre ursi ca nu intra intr-o hibernare normala, temperatura corpului lor nu scade, este de fapt o semiameteala din care se trezesc imediat ce sunt deranjati. Cu toate astea ei pot sta chiar 6-7 luni fara hrana si apa.
    Cerul instelat se vedea asa de frumos printre brazii inzapeziti, dar ne-au cam pacalit stelele pentru ca adoua zi nu a fost soare. Grupul nostru era format din patru persoane, faceam cu randul urme prin zapada. De la un timp doi dintre noi care nu erau asa de antrenati au fost epuizati si am ramas doar doi care sa deschidem poteca. Devenea tot mai obositor si faceam pauze tot mai dese. Aveam rucsaci grei in spate pentru ca luasem o gramada de echipament cu noi pentru a doua zi, drumul parea ca nu se mai termina. Intr-un final am ajuns la parcare, am coborat cu greu in ogas si am urcat in poiana Pelegii, zapada era pana la genunchi. Ne-am dus direct spre refugiu in directia unde credeam noi ca se afla, dar am inceput sa orbecaim pe intuneric. Nu il mai gaseam, a trebuit sa ne intoarcem sa cautam marcajul spre Lacul Bucura. Cei doi care nu au mai fost prin zona intrasera deja in disparare. Eu am fost linistita ca stiam ca e acolo si doar din cauza oboselii nu l-am gasit din prima.
    In sfarsit REFUGIUL mult dorit! Am pus ochii pe el de anul trecut, atunci era o zi insorita cand am ajuns la el dar nu eram pregatiti sa ramanem peste noapte. E curat si placut acolo singurul lui neajuns este ca nu are incalzire, noi stiam asta si ne-am echipat cum se cuvine.
    Am trecut cu bine noaptea, doar ca a doua zi aproape nimeni nu mai voia drumetie. Tinta noastra a fost de fapt Varful Papusa sau macar Taul Ghimpele dar nu a fost sa fie. Asa ca am dormit pana tarziu, am mai perdut ceva vreme prin cabana si am plecat inapoi la masini.
    Drumul de intoarcere a fost mai usor pentru ca urmele noastre inca erau vizibile a fost si la vale e mai usor decat la deal (“iarna nu-i ca vara”). Am cercetat si refugiul Stanuleti pentru o posibila innoptare acolo cu ocazia altei drumetii. La parter sunt doua camere: una mai mica cu un pat, cealalta mult mai mare cu 4 paturi si ambele dotate cu soba. La etaj vreo 8 paturi fara soba dar trece hornul prin incapere.
   Ultima parte de cobarare pana la baraj a fost mai urata pentru ca ninsoarea s-a transformat in ploaie si s-au format balti. Pana am ajuns la masina iarasi ne-a apucat seara.
Hai ca a fost fain si asa o adevarata atmosfera de iarna: zapada multa, miros de cetina si voie buna.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu